2. Prin adresa nr. 35/V III/1/2003 din 27 oct. 2003 S. P. apelant în cauză, se comunică faptul că este vinovat de uz de fals comis în condiţiile „lipsei laturii subiective”. Soluţia de netrimitere a lui în judecată este de asemenea discutabilă, noi am atacat-o am avut câştig de cauză la Judecătoria Negreşti Oaş în dos. nr.331/2004. Dar s-a declarat de către procuror recurs, care s-a şi admis fără a schimba însă cu nimic faptul că infracţiunea de uz de fals există.  Deci cererea de deschidere a procedurii succesorale este falsă, iar apelantul care se prevalează de ea; este vinovat de uz de fals.

Nu mai este un secret, noi am încercat toate căile posibile pentru a stăvili eroarea judiciară ce se întrevede, determinată bineînţeles de un apel admis fără echidistanţă, fără o analiză temeinică a stării de fapt, fără convingerea că actul de justiţie este cu adevărat ce se doreşte: am cerut strămutarea în cauza dos. nr. 6879/2005 în care inclusiv procurorul de şedinţă a pus concluzii de admitere dar cererea noastră totuşi s-a respins; am făcut toate apărările cuvenite în dos. nr. 2380/2004 al Tribunalului Satu Mare pentru ca S. P. să fie sancţionat pentru uzul de fals, infracţiune continuată şi astăzi dar rămasă nepedepsită; am sesizat despre toate acestea C.S.M. care prin adresa nr. 18071/SR/2005 ne transmite – într-un limbaj de lemn – următoarele, „Consiliul Superior al Magistraturii nu poate încălca principiul independenţei judecătorilor şi autoritatea de lucru judecat, nu poate desfiinţa o hotărâre judecătorească, nu poate exercita, în numele vreuneia din părţi, o cale de atac şi nu poate dispune rejudecarea, repunerea pe rol, revizuirea sau strămutarea dosarelor”. Şi astfel de răspunsuri date cererilor adresate acestui organism abundă; poate vom avea prilej în viitor de a le enumera şi analiza în detaliu.

Stai atunci şi te întrebi, nu ca jurist cu oarecare vechime, ci ca simplu cetăţean: ce a voit să spună legiuitorul în art. 322 punctul 4 teza finală când arată că „…dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă” partea interesată poate introduce cerere de revizuire. Cui va adresa, cel interesat, cererea pentru sancţionare, (pentru a găsi apoi calea reparaţiei) este o întrebare legitimă în contextul celor de mai sus.

3. În acelaşi timp apare o contradicţie între cele de mai sus şi adresa dată în dos. nr. 209/P/05 din 29.11.2005 prin care referindu-se la un alt caz al nostru cu care am sesizat C.S.M. privindu-l pe O.A. primim ştirea: „vă comunicăm că s-a dispus declinarea competenţei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de urmărire penală şi criminalistică, pentru cercetarea judecătorilor Curţii de Apel şi prin indivizibilitate a Tribunalului Satu Mare, care au pronunţat deciziile la care aţi făcut referire în plângere , sub aspectul infracţiunii pre. de art. 246 c. pen.”

Deci 8 magistraţi vor fi cercetaţi penal, aceasta după ce de nenumărate ori (la fel ca şi în cazul de faţă în care am obsedat instanţa cu excepţia neacceptării, fără a avea până la ora actuală succes) am încercat să explic faptul că la fel au procedat şi criminalii de război de la Nurnberg apărându-se, de acuzele aduse, cu ordinul dat de Adolf Hitler şi în final au fost condamnaţi. Aici instanţele de rejudecare se acoperă cu soluţia Curţii. Ceream atunci, să fie ignorată decizia C.A. Oradea nr. 1474/02 deoarece este ilegală spunând că „…legea 18/91 acceptă posibilitatea formulării verbale a cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate…” Astăzi spun că deşi a fost la Curte cauza apelantul nu a acceptat succesiunea în termen. Cauzele sunt oarecum asemănătoare dacă nu similare: şi aici ne aflăm în judecarea unui apel după ce cauza a fost la Curte în recurs, unde am arătat fără succes aceleaşi chestiuni legate de neacceptarea succesiunii. Asta nu înseamnă, nimic nu justifică,  să se ignore, la infinit, susţinerile noastre, şi prevederile legii..

Acelaşi UHA